Imediat după diamant ca duritate, cu numărul 9 pe scara Mohs, se află familia corindonului de care aparţin două dintre cele mai cunoscute geme: rubinul şi safirul. Sunt socotite ‘pietre asiatice’ pentru că cele mai reuşite exemplare provin din Asia iar intensitatea deosebită a culorilor precum şi rezistenţa le desemnează ca pietre ideale pentru bijuterii.

Corindonul este din punct de vedere chimic un oxid de aluminiu (Al2O3), în stare pură fiind transparent – safirul incolor, dar de regulă prezintă impurităţi sub formă unor urme de alte minerale, ceea ce determină apariţia unor culori specifice. De asemenea un fenomen interesant la corindon îl reprezintă pleocroismul – schimbarea culorii sau a nuanţei în funcţie de unghiul din care se priveşte.

Rubinul (din latinescul ruber – roşu) este de fapt un safir pur cu urme de oxid de crom 1-3%, ceea ce-i conferă nota caracteristică în diferite tonalităţi de roşu dar datorită puterii simbolice a culorii sale şi a rarităţii este evaluat separat. Considerat în India ca provenind din sângele zeilor Asura a fost în trecut impregant de semnificaţii legate de viaţă, vitalitate şi implicit erotism. Romanii îl considerau drept piatra zeiţei Venus, cu efecte salutare în potenţarea iubirii şi a virilităţii, precum şi foarte indicat în afecţiuni cardiovasculare.

Până în modernitate era frecvent confundat cu spinelii sau cu granaţii, geme tot roşii dar cu o altă compoziţie chimică şi mai puţin dure. Datorită incluziunilor aciculare de rutil rubinele pot prezenta efecte de asterism – stea cu 6 raze, sau chatoyanţă – dispersia ochi-de-pisică, ceea ce le măreşte valoarea.

Cele mai frumoase rubine, celebrele "sânge de porumbel" provin din Myanmar (Birmania) dar datorită dictaturii militare sunt greu de obţinut, centrul mondial al comerţului cu rubine mutându-se mai jos, în Thailanda vecină, unde se găsesc de asemenea mine. Se mai fac extracţii în India, Sri Lanka, Afganistan, Rusia, China, Africa iar în Europa în Macedonia; dar oricum "polul rubinelor" rămâne Asia de Sud-Est.

Rubinele frumoase mari şi de calitate sunt foarte rare, astfel că ele pot depăşi preţul diamantelor la acelaşi carataj. În funcţie de forma şi de transparenţa pietrei brute se prelucrează fie faţetat, fie în formă ovală – cabochon. De regulă se sacrifică proporţiile regulate ale pietrei finite pentru a se păstra cât mai mult din masa iniţială.

Marea majoritate a rubinelor sunt tratate prin diferite metode artificiale pentru a li se îmbunătăţi calităţile. Cel mai frecvent sunt supuse unui tratament termic şi chimic pentru a li se ameliora culoarea sau efectele optice, astfel că rubinele pur naturale sunt foarte rare.
Cel mai mare rubin prelucrat cunoscut provine din Myanmar şi este de fapt o statuie sculptată a lui Buddha, în greutate de 693 grame.

O gemă specială din familia berilului (alături de acvamarin, heliodor, morganit) de o culoare caracteristică verde-translucid, cu nuanţe de la albăstriu până la galben, datorate de regulă impurităţilor de crom, sau vanadiu – în cazul smaraldelor braziliene.

În Egiptul Antic era considerat piatra zeiţei Isis, protectoarea căsătoriei, a fidelităţii şi a armoniei deci implicit, ca simbol al echilibrului, astrologia l-a cotat drept benefic în tratarea oricăror afecţiuni. Asociat cu verdele naturii sau cu imensitatea mării, smaraldul era un talisman apreciat împotriva furtunilor, marine într-o primă fază, dar prin extrapolare împotriva oricăror furtuni ale destinului în genere. De asemenea potrivit legendei, potirul Sfântului Graal, cel prezent la Cina cea de Taină şi în care ulterior Iosif din Arimateea ar fi adunat sângele Mântuitorului, ar fi fost din smarald.

Un factor cheie în evaluarea smaraldelor este dat de intensitatea culorii, apoi urmează mărimea pietrei brute, claritatea nefiind cotată drept decisivă. Dealtfel incluziunile sunt atât de frecvente încât reprezintă un criteriu în indicarea unei geme naturale, ele constituind mai degrabă o calitate, deşi tratamentele de ameliorare sunt cu siguranţă prezente.

Timp de secole, de pe vremea primilor faraoni şi până la ocupanţii turci, cele mai importante mine cunoscute au fost cele din Egipt, din zona Assuan, deşi extracţii se realizau şi în India. În prezent cea mai importantă sursă de smaralde o constituie Columbia, cu peste 100 de exploataţii, dar se mai extrag smaralde şi în Brazilia, Africa, Rusia, Australia, SUA iar în Europa depozite de mică anvergură se găsesc în Austria şi Norvegia.

Incluziunile frecvente şi fisurile, chiar microscopice, fac din smarald o gemă relativ fragilă (7,5-8 Mohs) deci prelucrarea lui se face cu mare atenţie. S-a elaborat chiar şi o tăietură specială ‘în smarald’, în trepte şi în formă de octogon cu colţurile secţionate sau rotunjite, pentru a evita tensiunile interne după montură şi a-i pune în valoare culoarea superbă. Dar dacă piatra brută este de bună calitate şi limpede se poate realiza chiar şi o tăietură în briliant. Oricum, smaraldul trebuie întotdeauna protejat de şocuri sau de temperaturi extreme.

De regulă pentru a li se accentua culoarea smaraldele sunt tratate chimic iar pentru a li se masca incluziunile şi fisurile sunt impregnate cu uleiuri sau cu răşini epoxi. Aceste practici sunt acceptabile dacă la cumpărare sunt declarate explicit. Smaraldele sintetice s-au produs încă din secolul al 19-lea dar chiar şi în prezent preţul lor pe piaţă este destul de ridicat.

Denumirea provine din greaca veche – sapphirus, fiind cel mai probabil adoptată din sanskrită. În limba română a dat chiar şi nume proprii − Zamfir, Zamfira fiind adaptări ale denumirii acestei geme.

Safirul reprezintă de fapt restul familiei corindonului, dacă excludem rubinele. Deşi culoarea lui cea mai populară este albastru-ciel, apare în diferite culori de la tonuri mai închise de violet şi albastru până la verde, roz, galben, chiar incolor, în funcţie de impurităţile conţinute – fier, titan, vanadiu. Ca şi rubinul, poate prezenta fenomene optice speciale, de pleocroism (mai rar) iar în cazul în care conţine cristale de rutil, chatoyanţă sau asterism.
Fiind în trecut cunoscut aproape exclusiv în formula sa albastră safirul a fost în mod natural asociat cu cerul şi cu ideea de divinitate, laolaltă cu atributele ei pregnante: credinţă, puritate, fidelitate. În perioada medievală se credea că purtarea lui conferă blândeţe şi propensiunea spre fapte bune, fiind piatra favorită a clericilor.

Cele mai valoroase safire, de o culoare albastru-închis, se găseau în Kashmir la graniţa dintre India şi Pakistan dar aceste rezerve sunt acum practic epuizate. Safire de calitate se extrag şi din Myanmar (Birmania) şi Sri Lanka, în Africa – în special Tanzania, Australia şi SUA – Montana.

Foarte populare au devenit în ultimul timp safirele de culoare roz, în diferite nuanţe, exprimând semnificaţii erotice şi fiind preferate de multe dintre vedetele celebre. O notă aparte printre safire o aduce padparadscha – termenul provine de la o specie de lotus, şi este un safir de Ceylon cu pleocroism, nuanţe de roz şi portocaliu, o gemă foarte rară.

Se prelucrează la fel ca şi rubinele, fie faţetat, fie în formă ovală de cabochon. Prelucrarea termică pentru îmbunătăţirea culorii este atât de frecventă încât safirele cu adevărat naturale sunt foarte rare şi scumpe. Mai nou se fabrică foarte multe safire sintetice în forme şi culori ideale.

Prin originea ei organică şi a marii varietăţi de forme şi culori perla este una dintre cele mai speciale geme folosite în arta bijuteriilor. Găsindu-se în interiorul scoicilor, prin uşurinţa procurării ei s-a numărat cu siguranţă printre primele podoabe utilizate de om. Larg cunoscute în toată Asia, nici în Europa nu erau rare ajungând aici însă mai ales prin comerţ şi mai puţin prin recoltări locale. Numele provine din latinul pirula şi înseamnă "pară mică", aluzie la unele perle de această formă iar grecii îi spuneau margarita – denumire ce a dat în româneşte mărgăritar şi în general numele propriu Margareta.

Pentru a lua naştere o perlă, trebuie ca în interiorul scoicii să fi pătruns un corp străin. Scoica în mod normal produce permanent sidef pentru a-şi construi cochilia defensivă. Însă acum iritaţia provocată de ‘nucleul’ viitoarei geme determină şi o secreţie localizată, de aici şi forma rotunjită a perlei pentru a evita orice disconfort.

Procesul durează ani de zile (1mm se formează cam în 3 ani) iar straturile mutiple de sidef depuse vor determina în final luciul şi irizaţia specifică a acestei geme organice. Din punct de vedere chimic perla conţine carbonat de calciu (aragonit) cam 85%, conchiolină –un compus organic ce constituie scheletul pe care se inserează sideful, şi care cu timpul se poate degrada (însă în sute de ani), şi apă (până la 7%).

Perla are un simbolism foarte complex: dată fiind provenienţa ei marină are conexiuni cu apa, fertilitatea şi erotica feminină iar datorită formei rotunde şi a culorii a fost asociată spontan cu Luna, şi de aici iarăşi o serie de semnificaţii –feminitate, mister, magie, perfecţiune.
În trecut perlele erau culese în mod natural în special din mările Asiei dar şi din râuri –în Europa surse importante găsindu-se în Britania, Skandinavia şi Rusia. Datorită supraexploatării, bancurile de scoici specifice s-au redus dramatic, astfel încât în zilele noastre peste 90% din perlele de pe piaţă sunt perle de cultură. Procedeul a fost pus la punct de japonezi (1922) şi constă pur şi simplu în determinarea secreţiei sidefului prin inserţia unui nucleu în cochilia scoicii, în condiţii de atentă supraveghere ulterioară.

Tipurile de perle de cultură se împart în mare în 2 categorii:

O gemă foarte apreciată de bijutieri datorită culorilor clasice pe care le prezintă – alb, negru, sau în benzi amestecate, ceea ce o face potrivită pentru diferite combinaţii, fie cu alte pietre sau metale preţioase fie în armonizarea unor tonalităţi cromatice. Este de fapt o varietate de agat din grupa calcedoniilor, o serie de pietre translucide sau opace de o mare varietate coloristică şi textură, grupă care la rândul ei intră în marea familie a cuarţurilor (dioxidul de siliciu).

Numele vine tot din greaca veche, onyx însemnând "unghie". Mitologia ne povesteşte că Eros i-ar fi tăiat în joacă unghiile Afroditei cu vârful unei săgeţi a amorului, pe când aceasta dormea, şi le-ar fi aruncat într-un râu. Dat fiind că nici o parte dintr-o divinitate nu se putea pierde în van, Moirele Destinului – un fel de Ursitoare, le-au transfigurat transformându-le în pietrele preţioase de care oamenii se vor bucura mai târziu: cum nu-i mai puteau avea aproape pe Zeii înşişi, se vor mulţumi doar cu o parte din ei.

Cu siguranţă legenda se referă la varianta alb-translucidă, deşi pe vremea grecilor termenul de onix avea o extensie considerabilă referindu-se la o mare varietate de calcedonii în diferite culori. Mai tâziu romanii vor restrânge semnificaţia la variante mai întunecate – negru şi maro-roşiatic, chiar mixate cu benzi albe, ultimele cunoscute şi sub denumirea de sardonix.

Prelucrate pentru pietrele inelelor de sigiliu, erau foarte apreciate datorită faptului că nu se lipeau de ceară, şi de aici popularitatea lor, sigiliul fiind practic simbolul personalităţii fiecăruia. Datorită texturii foarte bune (nu se sfărâmă), gemele de onix erau preferate pentru realizarea cameelor –mici pietre preţioase sculptate sau gravate în interior cu tot felul de motive simbolice de o mare încărcătură afectivă pentru purtător, fiind des întâlnite în descoperirile arheologice, în diferite forme ca inele, amulete, pandantive.

Onixul va fi prin urmare întotdeauna asociat cu manifestarea identităţii, a amprentei personale, deschizând interpretări ce ţin de siguranţă şi protecţie împotriva adversarilor, practicarea disciplinei şi a continenţei, norocul şi încrederea în destin, echilibru şi leadership. Odată cu stiluri moderne precum art deco-ul onixul cunoaşte o puternică revenire în arta bijuteriilor, fiind folosit în tonalităţile de alb şi mai ales de negru.

În varianta închisă, de negru antracit, opac şi totuşi lucios, este ideal pentru tot felul de combinaţii cu auriu intens sau alte pietre, în special cu irizaţii gen diamant, sau roşii precum rubinele, sugerând mister dar şi încredere −o metaforă a unei nopţi înstelate.

O gemă specială a cărei denumire se pare că provine din vechiul nume al unei insule din Marea Roşie Topazios (azi Zebirget), un nex comercial care făcea legătura cu ţări sud-asiatice precum India sau Ceylon. Aici aceste pietre erau exploatate pentru a ajunge ulterior prin exporturi în anticul Egipt sau în Imperiul Roman.

Din punct de vedere chimic este un silicat de aluminiu cu fluor, întâlnit în variaţii coloristice precum galben, fumuriu, albastru chiar roşu şi roz, dar şi în varianta incoloră. Deşi prezintă o strălucire sticloasă culoarea topazului nu este agresivă ci liniştită, odihnitoare aducând astfel o notă distinctă, specifică, în arta bijuteriilor.

Uneori conţine incluziuni iar în cazul nuanţelor mai închise poate fi observat un pleocroism slab –adică schimbarea culorii în funcţie de unghiul privirii. Cele mai căutate şi implicit preţioase topaze sunt cele de tentă portocalie, galben-imperial şi roz. Modul particular în care interferează cu lumina îi determină şi semnificaţiile mistice, topazul fiind un simbol al serenităţii, echilibrului, vitalităţii şi al bucuriei, fiind recomandat împotriva depresiei sau a furiei. Egiptenii preţuiau topazul galben ca un analogon al strălucirii Soarelui-Ra în timp ce grecii îi confereau puterea de a te face invizibil. Potrivit legendelor calmează furtunile şi reprezintă o protecţie împotriva accidentelor violente fiind totodată considerat şi un indicator al prezenţei otrăvurilor.

Pe lângă ţările asiatice amintite, cele mai importante surse se găsesc în Brazilia şi în Siberia, fiind întâlnite cristale şi de 100 de kg. Se prelucrează de regulă în trepte, rectangular dar strălucirea îl face potrivit şi pentru o prelucrare în briliant, pentru a manifesta calităţi apropiate de diamant şi safir la un preţ rezonabil.

Deşi are o duritate ridicată – de 8 pe scara Mohs, este sensibil la clivaj, la lovituri bruşte care pot să-l despice pe direcţia orientării cristalelor interne şi deci necesită monturi protective pentru a feri piatra de accidente.

Întrucât cele mai populare forme de topaz sunt cele incolore sau galbene este confundat frecvent cu cuarţul fumuriu sau cu citrinul –cuarţ galben. Este pasibil să suporte diferite tratamente pentru a i se ameliora culoarea: iradiere pentru a trece de la incolor la albastru, difuziune chimică pentru a obţine verdele sau tratament termic şi răcire în trepte pentru nuanţe de roz.

Unul din cele mai celebre topaze este pierdutul "Braganza", o gemă de 1680 de carate montată în coroana regilor portughezi şi considerată multă vreme drept un diamant.